Acum ceva timp vorbeam despre scârba provocată de scandalurile din sistemul medical lansate de mass-media. Acum un doctor postează pe blogul său o scrisoare deschisă ministrului sănătăţii. Vă invit pe toţi să o citiţi!
E trist dar e adevărat…
Deja încep să ma plictisesc de scandalurile din presă. Ba că nu ştiu ce doctor a făcut aia, ba că nu ştiu ce pacient nu a fost tratat cum trebuie, ba ca blalablbal balbla.
Cred că vreo 3-5-7 zile voi lua o pauză de televizior. Chiar nu vreau să asist la o săptămână de circ în direct la tot felul de “talk-showuri”. Apropo de asta, televiziunea 2.0 e un mare rahaţel pentru că ei aleg comentariile care le convin, în general pe cele mai dramatice, pline de răutăţi,etc.
Stăteam într-o seară şi mă gândeam la oamenii de stiinţă si la descoperirile lor. Exceptând geniile, în adevăratul sens al cuvântului, o mare parte dintre ei au avut cam o descoperire.
Să presupunem că fiecare om de pe planeta asta are o singură şansă să marcheze, o singură şansă să sclipească. E normal ca majoritatea să o rateze pentru că până acolo e un drum, deseori lung, plin de obstacole care mai de care mai grele. Majoritatea la un moment dat se plafonează, e totuşi normal. Problema mea e ce se întâmplă cu vârful. Câţi dintre ei reuşesc să mai descopere ceva, după prima reuşită? După ce-şi ating apogeul în domeniul lor începe procesul normalizării, peste câţiva ani nici măcar nu-i poţi deosebi dintr-o mulţime de cercetători anonimi.
Cum reuşeşti să beneficiezi de o a doua şansă? Oare se redistribuie celelalte şanse ratate de restul lumii?
În fiecare zi încerc să mă pun în locul doctorilor care ne servesc drept dascăli. E greu, chiar foarte greu, să reuşeşti să fii foarte bun în meseria asta.
Din punctul meu de vedere primul lucru esenţial pe care trebuie să-l faci pentru a urma drumul celor mai buni este să te eliberezi de frustrări. Să încerci să te prezinţi în faţa studenţilor fără greutăţile de zi cu zi, fără cicatricele lăsate de sistemul medical, fără dorinţa de a demonstra cât de deştept eşti, etc. E un lucru mare să vezi un profesor care nu-ţi povesteşte cât de greu e la rezidenţiat, că dacă nu citeşti aia eşti un om mort, că seful lui face x, că el a realizat nu ştiu ce, etc si care să nu-ţi repete de n ori de-a lungul anului aceleaşi frustrări.
Eu unul nu ştiu dacă aş putea să las deoparte frustrările acumulate de-a lungul anilor în sistem. Însă cred că aş putea să nu repet aşa mult.
Astăzi a fost prima zi de spital adevărată. Am avut norocul ca Doamna doctor ce se ocupă de grupa mea să fie de gardă şi astfel am însoţit-o peste tot. E clar că e prea devreme să poţi face ceva pentru a ajuta medicul însă lucrurile pe care le vezi te impresionează. Totul are un ritm alert, mereu este ceva de făcut, pacienţii vin pe bandă rulantă.
Astăzi am făcut pentru prima dată masaj cardiac unei paciente aflate în stop cardio-respirator. M-am simţit foarte bine când pacienta şi-a revenit pentru câteva minute. Atmosfera din spital e una foarte plăcută cam toţi medicii te ajută/ îţi explică ba chiar mai mult, te invită să faci anumite manevre.
Abia aştept următoarea gardă să pot vedea cazuri interesante sau de ce nu, chiar să ajut.