"Viaţa la medicină"

Stăteam într-o seară şi mă gândeam la oamenii de stiinţă si la descoperirile lor. Exceptând geniile, în adevăratul sens al cuvântului, o mare parte dintre ei au avut cam o descoperire.

Să presupunem că fiecare om de pe planeta asta are o singură şansă să marcheze, o  singură şansă să sclipească. E normal ca majoritatea să o rateze pentru că până acolo e un drum, deseori lung, plin de obstacole care mai de care mai grele. Majoritatea la un moment dat se plafonează, e totuşi normal. Problema mea e ce se întâmplă cu vârful. Câţi dintre ei reuşesc să mai descopere ceva, după prima reuşită? După ce-şi ating apogeul în domeniul lor începe procesul normalizării, peste câţiva ani nici măcar nu-i poţi deosebi dintr-o mulţime de cercetători anonimi.

Cum reuşeşti să beneficiezi de o a doua şansă? Oare se redistribuie celelalte şanse ratate de restul lumii?

În fiecare zi încerc să mă pun în locul doctorilor care ne servesc drept dascăli. E greu, chiar foarte greu, să reuşeşti să fii foarte bun în meseria asta.

Din punctul meu de vedere primul lucru esenţial pe care trebuie să-l faci pentru a urma drumul celor mai buni este să te eliberezi de frustrări.  Să încerci să te prezinţi în faţa studenţilor fără greutăţile de zi cu zi, fără cicatricele lăsate de sistemul medical, fără dorinţa de a demonstra cât de deştept eşti, etc. E un lucru mare să vezi un profesor care nu-ţi povesteşte cât de greu e la rezidenţiat, că dacă nu citeşti aia eşti un om mort, că seful lui face x, că el a realizat nu ştiu ce, etc si care să nu-ţi repete de n ori de-a lungul anului aceleaşi frustrări.

Eu unul nu ştiu dacă aş putea să las deoparte frustrările acumulate de-a lungul anilor în sistem. Însă cred că aş putea să nu repet aşa mult.

În ultimele două vacanţe de vară am făcut practică la Spitalul judeţean din Galaţi, cel mai mare spital din oraş. Acolo am făcut injecţii, am recoltat sânge, am pus perfuzii, în general am făcut treabă de asistentă.

Până să ajung în anul 3 mă gândeam că acele condiţii din spital sunt omniprezente în toată ţara. Ma refer în principal la lipsa materialului cu care să-ţi faci treaba. Pacienţii erau nevoiţi să-şi aducă branule, leucoplast, uneori chiar medicamente. Erau unele zile când abia aveam vată pentru a opri sângerarea după o recoltare. Nu mai vorbesc de spirt, etc. In tot spitalul nu exista un endoscop, pentru ca unicul endoscop care era foarte bătrân s-a stricat iar cum bani nu erau…

În anul 3 am intrat într-un spital bucureştean (Sf. Pantelimon) şi am văzut total alte condiţii. Toată aparatura medicala este relativ noua, moderna, sunt foarte multe EKGuri, ecografe. Paturile de spital sunt moderne, nu se compară cu cele din Galaţi. Asistentele au cam tot ce au nevoie pentru a-şi face treaba. Doctorii beneficează de imagistică performantă. Ce să mai e o plăcere să lucrezi într-un astfel de mediu unde nu trebuie să-ti faci grijă dacă mai sunt sau nu fiole eprubete pentru recoltare.

A trebuit să aştept până în anul 3 să văd materia care nu-mi cere să învăţ analize de laborator pe de rost. Dacă îmi aduc aminte în primul an la biochimie domnul doctor asistent nu ne-a cerut la examen sa facem experimente însă le faceam în timpul orelor de LP.

În schimb am rămas cu amintiri triste despre materii unde a trebuit să învăţ o mulţime de porcării. Se pun 0.2mg de oxalat de calciu peste 10mg de lapte dupa care se lasa 10 min apoi se strecoara urmand ca apoi sa observi nu stiu ce cristale pe hartia de filtru, balbalbalbablalba. Chestii pe care le-am învăţat cu o seară înainte de examen şi le-am uitat la 5 minute după. (Pe cei care sunt mai sfinţi decât papa si mai deştepţi decât Einstein îi anunţ ca experimentul de mai sus e unul fictiv)

La fiziopatologie învăţam cam toate testele paraclinice, momentan învăţam despre testele de coagulare, însă în niciun caz nu ne predă nimeni despre tehnici de laborator ci despre ce semnificaţie are acel test, valori normale, valori modificate-> cauze.

Ascult muzică zi de zi la o pereche de căşti ear-in SONY şi sunt total de acord cu oameni care practică acest sport în societate.

Problema e că din diverse cauze oamenii ascultă la un volum mult prea mare. Mi se întâmplă destul de des să aud ce muzică ascultă, la căşti, o persoană aflată la un metru în faţa mea. Căştile normale nu oferă izolare fonică astfel utilizatorul este nevoit să mărească volumul pentru a acoperi sunetele din jur. Citisem undeva pe un forum că dacă nu auzi ce vorbeşte o persoana la un metru de tine atunci volumul la care asculţi e prea mare. Cu o pereche de căşti ear-in am rezolvat izolarea fonică astfel mă pot bucura de muzică la un volum scăzut fără a fi deranjat de zgomotul din jur.

Pentru binele vostru şi nu numai: DAŢI VOLUMUL MAI ÎNCET!!!

Cum e posibil ca la un supermarket o sticla de Orangina să fie mai scumpă decât la o benzinărie?

Am fost ieri la meciul Steaua – Unirea Urziceni şi în timpul partidei mă gândeam cum de vin aşa de mulţi oameni la stadion. Precizez că pretul unui bilet la tribuna a II-a a costat 15lei, cam cât un bilet la teatru/film.

E foarte plăcut să vezi un meci de fotbal, stare ta de spirit e foarte variabilă. Râzi la o gafă făcută de un jucător, la un comentariu facut de colegul de rând; te enervezi atunci când echipa favorită nu marchează sau joacă prost; te bucuri la fiecare gol marcat; te superi la fiecare gol primit; te minunezi cât de înflăcăraţi pot fi unii suporteri si ce spectacol pot oferi; te eliberezi în diferite moduri. E o mică loterie, poţi pleca cel mai fericit om din lume sau poţi pleca cu lacrimi în ochi.

Astfel meciul e un montagne russe al emoţiilor pe când un film mediocru abia dacă “te atinge”.

Acum ceva zile am auzit o afirmaţie destul de interesantă: Toţi oamenii care depun un efort pentru a învăţa şi nu numai, la un moment dat în viaţă au ajuns să fie răsplătiţi.

Merge perfect mai ales în domeniul medical. Până la urmă studenţii care învaţă şi îşi dau tot interesul vor ajunge probabil mai departe decât marea masă. Nelămurirea mea e de altă natură: Cum vor fi răsplătiţi aceşti studenţi silitori? Ce răsplată vor primi pentru tinereţea furată de Guyton, Netter&co?

Şi acum toţi frustraţii care au dat şi ei o mică atenţie doctorului vor striga în gura mare: Ajung să fie răsplătiţi profesional, sufleteşte, etc. Iar eu le voi răspunde: Bravo bă, sunteţi tari.

Mulţi dintre noi folosesc acest profil aproape zilnic. Eu, de exemplu, scot telefonul de pe vibraţii doar în weekend.

Când eram eu mai mic se chicotea pe când se vorbea de vibraţii şi fete, diferite bancuri mai mult sau mai puţin sexuale. Ei bine nu e chiar aşa, nu tot ce vibrează se potriveşte perfect cu o persoană de sex feminin. Încercaţi să vă imaginaţi un telefon rătacit în poşeta, uneori imensă, a unei domnişoare. Cum credeţi că simte ea aceste vibraţii? Mă îndoiesc că telefonul are profilul super vibrate sau ceva de genul

Degeaba puneţi telefoanele pe vibraţii si le aruncaţi în mormanul de farduri, şerveţele, serveţele umede, oglinzi, portofele, absorbante, etc pentru că nu-l veţi auzi.

Nu pot să vă spun cât de mult mă bucur că a venit primăvara. Soarele e sus şi străluceşte aşa de frumos încât îmi vine să stau numai afară.

O dată cu primăvara au răsărit minunatele şi mult iubitele şantiere din Bucureşti. Cum era de aşteptat a răsărit unul şi pe strada mea, schimbă bordurile(noroc cu Videanu altfel ne faceam veacu cu bordurile vechi) şi fac nişte locuri de parcare. Acum nu ar fi o problema bordura aia noua însă astept să văd daca vor face alt trotuar pentru că pe cel vechi l-au stricat cu utilajele lor.

Acum nu pot să deschid nici măcar geamu fără cântecul  noilor cântători, pickhammerele. Aştept cu nerăbdare să văd ce lasă în urmă acest şantier, până acum văd doar bordurile frumos puse şi foarte mult praf.